Shakespeare considera ca “un prieten este cineva care te cunoaste asa cum esti, intelege ce ai fost, accepta ce ai devenit si, cu blandete, te lasa sa cresti in continuare.” Insa un prieten de acest fel nu se gaseste chiar pe toate drumurile. Un astfel de prieten e ceva rar si extrem de valoros si care, daca ai norocul sa-l castigi, trebuie sa stii sa-l pastrezi si sa-l pretuiesti.
Anul trecut am pierdut un astfel de prieten. A trecut pragul in lumea de dincolo, in lumea spiritelor, un loc probabil mai bun decat lumea noastra materiala in care mereu alergam dupa ceva si-n care timpul acordat celor dragi – pentru a-i asculta, pentru a-i ajuta, pentru a le fi alaturi – e din ce in ce mai limitat. Imi lipseste mult. Trec deseori pe sub ferestrele apartamentului unde-a locuit atatia ani si parca ma astept sa-i vad chipul in dosul perdelelor de la bucatarie, sa le dea grabita la o parte, sa-mi zambeasca si sa-mi strige: “Ce faci, fata scumpa? Hai la o cafea!”
Mi-a fost colega de munca, vecina si prietena timp de 8 ani. Fiind de varsta fiicelor sale, multe persoane aveau impresia ca suntem mama si fiica atunci cand ne vedeau pe strada mergand alaturi. Era foarte mandra de fetele sale de care imi povestea mereu. Cel mai adesea imi vorbea de fiica mai mica careia ii simtea cel mai acut lipsa, aceasta locuind in afara granitelor tarii. Se bucura de fiecare realizare a lor, iar cand aveau vreo problema facea tot ce-i statea in puteri pentru a le ajuta.
Insa la fel de privilegiata ma simteam si eu. Gaseam intotdeauna la ea o vorba inteleapta, un umar pe care sa plang daca aveam nevoie, o ureche care sa ma asculte pur si simplu sau cuvinte de incurajare. Chiar si atunci cand ma aflam in impas financiar gasea o cale sa ma ajute.
Ii placea in mod special placinta mea cu branza.
 |
| Sursa: http://www.flickr.com |
