Randuri pentru o prietena

Shakespeare considera ca “un prieten este cineva care te cunoaste asa cum esti, intelege ce ai fost, accepta ce ai devenit si, cu blandete, te lasa sa cresti in continuare.” Insa un prieten de acest fel nu se gaseste chiar pe toate drumurile. Un astfel de prieten e ceva rar si extrem de valoros si care, daca ai norocul sa-l castigi, trebuie sa stii sa-l pastrezi si sa-l pretuiesti.

Anul trecut am pierdut un astfel de prieten. A trecut pragul in lumea de dincolo, in lumea spiritelor, un loc probabil mai bun decat lumea noastra materiala in care mereu alergam dupa ceva si-n care timpul acordat celor dragi – pentru a-i asculta, pentru a-i ajuta, pentru a le fi alaturi – e din ce in ce mai limitat. Imi lipseste mult. Trec deseori pe sub ferestrele apartamentului unde-a locuit atatia ani si parca ma astept sa-i vad chipul in dosul perdelelor de la bucatarie, sa le dea grabita la o parte, sa-mi zambeasca si sa-mi strige: “Ce faci, fata scumpa? Hai la o cafea!”

Mi-a fost colega de munca, vecina si prietena timp de 8 ani. Fiind de varsta fiicelor sale, multe persoane aveau impresia ca suntem mama si fiica atunci cand ne vedeau pe strada mergand alaturi. Era foarte mandra de fetele sale de care imi povestea mereu. Cel mai adesea imi vorbea de fiica mai mica careia ii simtea cel mai acut lipsa, aceasta locuind in afara granitelor tarii. Se bucura de fiecare realizare a lor, iar cand aveau vreo problema facea tot ce-i statea in puteri pentru a le ajuta.

Insa la fel de privilegiata ma simteam si eu. Gaseam intotdeauna la ea o vorba inteleapta, un umar pe care sa plang daca aveam nevoie, o ureche care sa ma asculte pur si simplu sau cuvinte de incurajare. Chiar si atunci cand ma aflam in impas financiar gasea o cale sa ma ajute.

Ii placea in mod special placinta mea cu branza. 

Sursa: http://www.flickr.com

Draga prietena, n-am inteles nicidecum de ce viata te-a supus la atatea incercari, de ce-a trebuit sa suferi in urma unei boli atat de necrutatoare si nici de ce Dumnezeu te-a chemat atat de devreme la el. Insa vreau sa stii ca nu te-am uitat, ca ma gandesc adesea la tine si ca mi-e dor ... Mi-e dor de tine asa cum te-am cunoscut: optimista, in pofida greutatilor, zambitoare si plina de pofta de viata …

Prima dragoste – va mai amintiti?

Prima dragoste nu echivaleaza de regula si cu prima relatie. Prima dragoste reprezinta momentele in care ai simtit pentru prima data bataile puternice ale inimii ale caror ecouri le simteai in timpane, primele zvacniri ale „fluturasilor” din stomac si noptile fara somn in care gandul te purta inevitabil doar catre acea persoana …

Nu pot spune ca a fost chiar „prima dragoste”, dar stiu sigur ca m-am indragostit pentru intaia data in clasa I. Protagonistul era noul coleg si ochii sai albastri, parul blond si felul sau de-a fi, extrem de sociabil, ma faceau nu doar pe mine, ci si pe celelalte colege sa „oftam” dupa dansul. Va dati seama ca eram geloasa cand acorda atentie unei alte fete si ma framantam interior ca poate nu ma place, ca nu-s eu „aleasa”...

La sfarsitul clasei a II-a, baiatul s-a transferat la o scoala din alta localitate, lasand in urma-i vreo 15 fete suspinand dupa el. Aveam sa-l revad dupa vreo 9 ani, insa nu mai avea nimic din baiatul vesel si simpatic pe care-l stiam. Se transformase intr-un adolescent retras si cu fata acoperita de cosuri.

Simpatii printre colegi sau cunoscuti am mai avut, dar niciuna demna de mentionat. Iata-ma deci ajunsa la liceu, in clasa a noua, o fata draguta, dar extrem de timida, astfel incat abia in clasa a X-a am iesit pentru prima data la o plimbare cu un baiat si am cunoscut primul sarut.

Era iarna si zapada acoperise pamantul in strat destul de gros. Veneam impreuna cu cea mai buna prietena a mea de la scoala si, cand am ajuns aproape de blocul in care locuiam amandoua, am auzit pe cineva strigand: „Adi! Adi!”. Nu mai era nimeni in jurul nostru. Cel care striga era intr-un balcon descoperit de la etajul I, in blocul vecin si ne facea cu mana in momentul in care am intors capul in acea directie. De fapt, erau doi baieti in balcon, insa doar unul strigase. Ne-am continuat drumul si-am intrat in scara blocului extrem de mirate de intamplare.

Spre seara, am iesit afara sa ducem gunoiul. In apropierea ghenei de gunoi insa, am dat aproape nas in nas cu cei doi baieti care tocmai scosesera un covor la batut. Imediat ce ne-au zarit, au lasat balta covorul si-au inceput sa alerge spre noi. Intentiile erau clare: bataia cu zapada! Am aruncat sacii de gunoi si-am luat-o la fuga. Fiind mai inalta si mai iute de picior, am scapat de urmaritori, victima cazand prietena mea care arata ca un om de zapada dupa ce-a scapat din mainile lor.

Discutand cu ea despre baieti, am constatat ca amandoua il placeam pe cel mai inalt dintre ei si, la drept vorbind, era si cel mai simpatic – brunet, cu ochi mari, caprui, o umbra de mustacioara si-un zambet nedezlipit de pe buzele frumos conturate. Tatonarile au continuat si, intr-o seara frumoasa de primavara, ne-au invitat la o plimbare, sa stam de vorba si sa ne cunoastem.

Imi tremura stomacul de emotie si nu indrazneam sa parasesc siguranta apartamentului. Prietena mea era cea indrazneata si ea fusese cea care vorbise cu ei, promitandu-le ca vom veni. Mi-am luat inima in dinti si-am coborat in scara blocului. Afara, pe scari, ne asteptau cei doi baieti. Am facut cunostinta si dupa ce-am mai schimbat doua-trei vorbe, Simpaticul m-a luat de mana si mi-a zis sa mergem sa ne plimbam ca sa-i lasam si pe ceilalti doi sa se cunoasca. Atunci am inteles ca eu eram „aleasa” si „fluturasii” din stomac au inceput sa bata mai tare din aripi.

N-am dormit defel in noaptea aceea ... Senzatiile erau prea noi si prea rascolitoare ...

Ne intalneam apoi aproape in fiecare seara. Venea si fluiera un cantec sub fereastra – asta era semnalul de intalnire. Coboram scarile fericita. Ma astepta zambind, ma strangea in brate, dupa care ma lua de mana ori ma cuprindea cu bratul de dupa talie si ne plimbam pe stradutele inguste. Era cu vreo 3-4 ani mai mare decat mine. Si-a dat seama ca era primul baiat cu care ma intalneam, asa ca m-a sarutat prima data cam dupa o saptamana. A fost minunat. N-o sa uit niciodata primavara aceea cu miros de liliac.

Nu a fost o relatie propriu-zisa si cea mai mare intimitate dintre noi a fost sarutul, insa intalnirile noastre, atatea cate au fost, au avut mereu ceva magic. Ma simteam ca o printesa de fiecare data cand el sosea in fata blocului si fluiera incetisor unul din cantecele deja cunoscute, chemandu-ma la intalnire ...

Intre noi n-au fost nici certuri si nici explicatii vreodata, probabil pentru ca stiam cumva ca facem parte din lumi diferite si n-am fi putut fi impreuna niciodata. Baiatul ideal a capatat apoi trasaturile lui si baietii/barbatii cu care m-am intalnit ulterior au fost toti bruneti si inalti.