Ce-mi place și ce nu-mi place la sărbătoarea Paștelui

Pe parcursul unui an calendaristic sunt două mari sărbători: Paștele și Crăciunul. Personal, o prefer pe cea din urmă pentru că simbolizează un eveniment fericit – nașterea Domnului Iisus Hristos. E adevărat că și Paștele are partea sa de bucurie, și anume Învierea Domnului, însă vine după suferințele cumplite pe care a trebuit să le îndure Iisus, ceea ce face – din punctul meu de vedere – să fie mai mult un moment de meditație asupra (valorilor) vieții și mai puțin un moment de veselie.

Copil fiind, eram fascinată de noaptea de Înviere. Mi se părea extraordinar felul în care se vedeau biserica și cimitirul, luminate de mii de lumânări. Mai apoi am însoțit-o pe bunica la acest eveniment și mi-a plăcut la fel de mult, cu excepția faptului că trebuia să port batic pe cap, lucru pe care mereu l-am urât. Pe lângă asta, exista mereu pericolul să îți atingă altcineva părul sau hainele cu ceară sau chiar cu flacăra lumânării. În interiorul bisericii se întâmpla să-mi vină rău de multe ori din cauza fumului de la lumânări, așa că preferam să ascult slujba din curtea bisericii. Momentul preferat era atunci când părintele ieșea afară din altar sau din biserică și invita credincioșii să ia lumină, însă și atunci era înțelept să păstrez o oarecare distanță, căci mereu se găseau persoane dornice să-și aprindă lumânările direct de la lumânarea preotului, lucru ce ducea chiar la dezechilibrarea acestuia uneori. Astfel, parcă mai plăcute erau Deniile, pentru că biserica nu era la fel de aglomerată.

Foto: www.descopera.ro

De asemenea, îmi amintesc că obișnuiam să ținem o bună parte din post. Nu era foarte greu pentru că ne plăceau foarte mult atât cartofii prăjiți, cât și mâncarea de fasole. Varza nu avea prea mare trecere, însă măslinele mi se păreau absolut delicioase. La biserică, de regulă înainte de săptămâna patimilor, preotul făcea Mărturisirea și Împărtășirea credincioșilor. Atât de fascinante mi se păreau aceste lucruri, încât mă jucam acasă cu fratele meu de-a „spovedania” (eu eram preotul și el credinciosul). La Spovedanie participau adulții, copiii fiind considerați a fi fără păcate. Abia prin clasa a VII-a sau a VIII-a preotul ne-a primit la „spovedit”, și, spre rușinea mea, mărturisesc că a fost prima și ultima dată. Recunosc, am fost cam dezamăgită. Preotul mi-a vorbit despre faptul că va trebui să învăț să calc cămăși, să fac nod la cravată și chestii din astea, din care eu am înțeles că scopul vieții unei femei e să aibă grijă de bărbatul ei. Mi s-a părut cam incorect punctul său de vedere, pentru că n-a zis nimic de faptul că această grijă ar fi bine să fie reciprocă, așa că ... nu m-a mai văzut la „mărturisit”.

Îmi place să vopsesc ouăle, dar nu-mi place să le mănânc, cum, de altfel, îmi place grozav aroma cozonacului proaspăt făcut în casă, dar cozonacul rece nu-mi mai place la fel de mult, iar cel cumpărat aproape deloc. De altfel, nici cozonac de la alte femei din sat nu mănânc, mai ales după ce am aflat că unele din ele îl „condimentează” cu vopsea galbenă (Galos), pentru ceva mai multă culoare. După carnea de miel nu mă înnebunesc foarte tare. Dacă este, bine, dacă nu, la fel de bine. Cea de pasăre îmi place cel mai mult, în special în răcituri și borș, dar și pe grătar. Dar partea cea mai frumoasă e că ne adunăm cu toții acasă, cu chef de distracție, umplând curtea părinților de râsete, voie bună și miros de grătar.