Traditii de iarna ... brune

Se apropie Ajunul Anului Nou, cand, conform traditiei, tinerii merg cu plugusorul pe la casele oamenilor, facandu-le acestora diverse urari (de bine) pentru viitorul an. Insa din ce in ce mai putini copii si tineri mai respecta aceste obiceiuri, cel putin in mediul  urban. Care e cauza?  Din pacate, nu e doar una. Cea mai veche dintre ele, cu care  s-au confruntat si alte generatii, ar fi ca „nu se mai poarta” sau „se fac  de rusine” in anturaj. Alta, poate cu mult mai  grava, e data de prezenta, din ce in ce mai mare, a tinerilor romi la aceste traditii de iarna, aceasta cauza  generand-o pe cea de-a treia: copiii romani refuza sa mai mearga „cu colindul” sau „cu uratul” pentru ca fie se tem sa nu le fie furati banutii stransi, fie nu vor sa fie asociati cu uratorii de etnie roma ori fie parintii le interzic participarea din acest motiv.

In Bucuresti, de ani buni, s-a creat un nou obicei: aproape toata luna decembrie poti intalni in metrou (in special) uratori cu capra, cu ursul, cu buhaiul, astfel incat intervine o anumita saturatie in randul audientei. Trebuie sa recunosc ca unii romi sunt chiar foarte priceputi si-si iau activitatea in serios. Spre exemplu, am vazut grupuri de uratori foarte bine organizate, cu costume potrivite personajelor  (capra, cioban, tigan – pentru cel din urma personaj nemaifiind nevoie de prea multa deghizare), cu instrumente muzicale pe care chiar stiau sa le foloseasca si cu texte adecvate. Din pacate, destul de rare aceste cazuri.

Desi oraselul in care locuiesc nu poate fi comparat cu capitala, iesind deunazi in oras, am putut observa o „aliniere”, sa zic asa, la „standardele” bucurestene. Grupuri de tineri romi marsaluiau pe strada, costumati in ursi, ursari, mirese si tigani (unii adaugand un strat de crema de ghete, pentru a sublinia diferenta fata de celelalte personaje probabil), inarmati cu tobe si fluiere si starnind latraturile cainilor  mai mult sau mai putin comunitari. „Tintele” urmarite de acesti uratori erau fie masinile oprite la semafoare (si din nefericire acestea se afla  instalate aproape la fiecare 20 m), fie benzinariile unde soferii opreau sa alimenteze. Poate va intrebati de ce acest „public tinta”? Se stie ca apartinatorii etniei rome au un simt deosebit al „afacerilor”, asa ca stiu bine ca localnicii nu ar primi „urarile lor” in alta zi decat Ajunul (si poate nici atunci), si-n acest caz s-au orientat spre populatia care tranziteaza orasul, vizandu-i in special pe cei ce se intorc din afara.

Pericolul care se iveste consta in perimarea si vulgarizarea chiar  a traditiilor.  Ceea ce-i determina pe tineri sa mearga cu uratul  sau colindatul nu mai e placerea, ci doar imboldul castigului material.  Din acest motiv multi oameni nici nu primesc uratorii; nepermitandu-si sa plateasca in functie de asteptarile lor, ei prefera sa-si tina portile/usile inchise, in caz contrar putandu-se alege cu altfel de „urari”. 

Daca lucrurile nu se vor schimba, vom ajunge sa fim urati de ursi din ce in ce mai bruni, textele uraturilor sa fie inlocuite de urlete si zgomote (cu urme de manele) iar aceste „reprezentatii” sa se intinda pe parcursul unei luni intregi. Insa cum noi am fost in stare (ca popor) sa „importam” unele sarbatori, gen Valentine’s Day, sa speram ca vom putea si sa „exportam” din aceste traditii de iarna, determinandu-i pe vajnicii uratori  sa plimbe ursul si-n alta parte ...

Traditii de Craciun in familia mea

Prin traditii, un popor sau o comunitate se individualizeaza printre celelalte. La fel se intampla si-n cazul unei familii. De-a lungul timpului, fiecare familie isi creeaza, cu ocazia anumitor sarbatori, dar si in afara acestora, propriile traditii.

Astfel, noi obisnuim sa ne adunam in familie, mai exact sa venim cu totii acasa la parinti in dupa-amiaza zilei de 24 decembrie.

Ne intalnim si pornim impreuna spre satul copilariei noastre. Fiecare coama de deal si hau de rapa ne sunt familiare si par sa ne salute ca niste vechi prieteni. Ne apropiem si cainii, simtindu-ne, dau de veste. Cel mai tanar dintre ei scheauna, framantand de nerabdarea de-a se juca cu noi. Intram in curte unde mama ne asteapta cu bratele deschise. In bucataria incapatoare ne strangem unii in jurul sobei, altii pe pat. Apare tata si da startul la voie buna si distractie. Aduce o cana de vin si mama pune de mamaliga. Dam jos gecile si atmosfera incepe sa se incinga. Ceaunul scoate aburi si mama toarna malaiul in timp ce noi abia asteptam sa mancam din bunatatile gatite. Cea mai delicioasa masa e cea in familie, alaturi de parinti, frati, surori si copii; nici cel mai priceput bucatar n-ar putea-o concura.

Dam masa la pat, asezam scaune in jurul ei, mamaliga troneaza galbena si fierbinte in mijloc si aducem atractia serii: farfuriile cu racituri (piftia). Desi porcul e taiat cam de o saptamana, mama face mereu racituri cu carne de pasare. Mancam fiecare cate o portie, desi la cat sunt de bune le-am manca pe toate odata. La urmatoarele feluri, fiecare isi alege din: branza de vaci cu smantana, bors cu pasare, salata boeuf, sarmale in foi de varza, carnati si branza de oi. E o adevarata nebunie, ca nici nu stii din care sa mananci mai mult. Un pahar de vin sau de visinata ne ajuta sa facem loc mancarii in stomac, dupa care ne luptam cu desertul: turte muiate sau alte prajituri de casa ce ti se topesc pe buze de bune ce sunt.

Ei, si dupa ce ne-am pus burtile la cale, incepe distractia: glume, dans, ras si voie buna. Tata scoate la iveala noua sa creatie, special facuta pentru aceste sarbatori: un cap de capra! Am dansat-o, am gatit-o, am hranit-o ... dar ce nu i-am facut!

Apoi, pentru ca tinem la traditii, am adus cutia cu casete si-am inceput sa ascultam piese ce fusesera adevarate hituri cu ani in urma si care purtau cu ele parfum de amintiri. Tata si-a pus peruca blonda adusa de nepoata acum doi ani si niste ochelarii de soare poate chiar mai vechi si-a inceput sa danseze, indemnandu-ne sa-i urmam exemplul. Mai apoi, a facut pe vrajitoarea Omida, ghicindu-ne intr-un glob de portocala.

Spre miezul noptii, am facut ultimele pregatiri in vederea sosirii lui Mos Craciun. Anul acesta sotul a fost desemnat sa poarte costumul rosu, iar fratele meu a ales sa fie renul. Dupa ce Mosul, cu ajutorul renului, a reusit sa se imbrace si sa-si aranjeze barba si mustatile, si-a facut aparitia prin ploaie de confetti, incarcat cu daruri si calare pe-un iepuras de plus. S-a asezat langa soba, dar n-a vrut sa imparta darurile pana nu ii asezam bradul alaturi. Asa ca am luat pe sus bradul din holul de la intrare si l-am adus langa Mos, cu cabluri cu tot. Multumit in sfarsit, Mosul a inceput sa ne strige pe fiecare si, dupa ce-i spuneam o poezie sau un cantecel, ne dadea cadoul mult asteptat. Tata a primit cel mai mare cadou, o lopata uriasa de dat zapada. In clinchet de clopotei, Mosul a plecat, nu inainte de-a ne avertiza sa fim cuminti si sa pregatim de alta data si ceva de baut pentru dansul, o Coca-Cola sau macar un pahar de vin, sa se incalzeasca la drum.

Dupa ora unu, ne-am hotarat in sfarsit sa mergem la culcare, insa de dimineata am luat-o de la capat. Dupa ce ne-am baut cafeaua, a urmat joaca cu cainii. I-am dezlegat pe rand si-am alergat cu ei prin curte pana ne atarnau limbile si noua si lor. Acest sport ne-a facut pofta de mancare, asa ca ne-am asezat la masa, batandu-ne iar pe mamaliga parca prea mica pentru gurile adunate la ospat.

In program era si spectacolul oferit de cal, sariturile peste obstacole, insa terenul fiind umed, datorita zapezii ce se topea, l-am reprogramat pentru o vizita viitoare.