Moara cu noroc

                                                     de Ioan Slavici
-nuvela psihologica-

~ comentariu ~

Nuvela este specia epica in proza, cu actiune mai ampla decat a povestirii,conflict consistent si personaje puternic individualizate. Actiunea consta dintr-o intriga puternica cu un conflict sustinut, materializata intr-o compozitie riguroasa,coerenta dar concisa, care focalizeaza, de regula, asupra unui personaj principal si are ca scop caracterizarea acestuia. Nuvela psihologica se individualizeaza prin tipul de conflict,insistandu-se asupra celui interior, pe schimbarile caracteriale si comportamentale ale personajului, pe devenirea acestuia, dictata de un mediu nepropriu individului, descrisa in maniera tipic realista, “ca felie de viata”, “dosar de existenta”. Este tratata parvenirea individului intr-o societate pentru care nu este pregatit, pe care doreste sa o inteleaga si sa i se integreze, acte in care esueaza, totodata dezumanizandu-se treptat.

Analiza starilor constientizate ale personajului ne conduce spre cheia in care este indicat sa fie lecturata o astfel de nuvela.Frica, obsesia banului, alienarea, erosul, fiecare dintre acestea ar putea constitui tema operei, in functie de perspectiva lectorului.
“Moara cu noroc “ a aparut in anul 1881, fiind inclusa in “Novele din popor”, volum care a dat in literatura romana un exemplu de scriere totodata traditionalista si realista. Poate fi privita si ca o ilustrare a notiunilor teoretice sustinute de Titu Maiorescu si Junimea (“are specific national, este autentica”). Opera este inca o dovada a crezului moralist al lui Slavici, o pledoarie pentru viata linistita si cumpatata, de refuz al parasirii unei ordini prestabilite, deoarece astfel de actiuni vor fi pedepsite de Destin.

Tema nuvelei poarta, deci, valori etice si psihologice, dorind sa demostreze ca dorintele de imbogatire/parvenire duc la declinul moral si spiritual al individului; in locul acestora este recomandata, in maniera conservatoare, “linistea colibei”. Se poate sublinia si o conceptie estetica in viziune clasica: "pentru ca ceva sa fie frumos trebuie inainte de toate sa fie bun si adevarat” (Slavici)  

Titlul ales este mai degrabă ironic, mutarea la Moara cu noroc aduce  destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă Moara cu ghinion. Construcţia subiectului,  pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea are loc la hanul Moara  cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în valea dintre dealuri, la o  răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată de  două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la Paşti)  creează impresia de veridicitate.

Subiectul este construit clasic, organizat pe momentele subiectului, insa evitand liniaritatea, actiunea dezvoltandu-se pe mai multe planuri in maniera romanesca,in prim-plan fiind plasat un personaj a carui evolutie va fi urmarita pe parcursul operei. Interesant de urmarit este jocul de alternanta a conflictelor interior si exterior, acestea potentandu-se reciproc.

Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa, infruntand situatia sociala si economica gri in care se afla. Nemultumit de statutul sau de cizmar, in imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului soacrei, sa ia in arenda hanul “Moara cu noroc”. Un timp afacererile prospera, iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor, insa cu potential. Aparitia lui Lica Samadaul, personaj negativ, va declansa un sir de evenimente, in urma carora Ghita se va degrada pana la dezumanizare si va sfarsi tragic.

Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in acest episod; se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior, al constiintei carciumarului. Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie in doliu si copilul sau sunt omorati, iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor, merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si face. Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior, stadiul in care se afla Ghita il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. Totusi, cel care va cadea in propria cursa va fi Ghita, care, atunci cand se intoarce la han o omoara pe Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi este omorat de Raut, omul samadaului. Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei; asistam la pedeapsa data de destin fiecaruia, pe masura faptelor. Pentru a dramatiza scena si a accentua ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor. Astfel, toate conflictele romanului se termina, se mistuie in foc alturi de protagonisti, lasand loc cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma: „asa le-a fost data”.

Opera este consistenta, organizata in 17 capitole, circulara, deoarece incepe si se sfarseste prin interventia batranei. Datorita faptului ca avem de-a face cu o nuvela, nu actiunea, ci personajele dau valoarea artistica scrierii. Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester), fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri, actionand liber, neconstranse decat de forta destinului. Personajul asupra caruia focalizeaza lentila moralista a lui Slavici este Ghita, care, impreuna cu sotia sa, Ana si Lica Samadaul formeaza “triunghiul nefericirii”. In conturarea protagonistului se reunesc doua perspective esentiale: realismul psihologic (evolutia personajului) si clasicismul (viziunea de ansamblu care priveste destinele personajelor), rezultatul fiind un personaj individualizat. Este urmarita decaderea omului care isi paraseste mediul natal in cautarea bogatiei, a aceluia care din bun gospodar se transforma in impatimit de bani,pentru care e gata sa renunte la valorile morale, refuzand sa vada ca de fapt, bogatia lui era “linistea colibei”. Indepartearea de nevasta, copii, il fac sa se trezeasca singur, coplesit de regrete, de sete de razbunare, de manie, sentimente care, inevitabil ,duc la crima. Aceste stari au fost induse de Lica Samadaul, personaj demonic, aflat in relatie de dependenta cu Ghita, conducandu-l pe acesta pe drumul pierzaniei. Ana, care era ‘prea tanara, prea asezata, prea blanda”, reprezinta un personaj-barometru fata de atitudinea lui Ghita, ea fiind sensibila la modificarile starii acestuia si evoluand paralel cu el in directia nefasta.

Pentru a-si contura personajele, Slavici se foloseste de toate tipurile de caracterizare, atata directa (de catre narator, alte personaje, autocaracterizare), cat si de cea indirecta, prin fapte, vorbe, ganduri. Slavici apeleaza la caracterizarea directa atunci cand sugereaza inca de la inceputul nuvelei trasaturile dominante ale lui Lica. Samadaul, „porcar si el, dar om cu stare care poate sa plateasca grasunii pierduti ori furati […] e mai ales om aspru si neindurat […] care stie toate infundaturile, cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai”, de teama caruia tremura toata lumea si care “stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si in oala de varza” Desi exercita asupra Anei o dominatie fascinanta, Lica este caracterizat in mod direct de Ana ca fiind “om rau si primejdios”. Ana isi avertizeaza sotul ca Samadaul este periculos, fapt ce “se vede din ochii lui, din ranjetul lui si mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii.” Tot Ana este cea care la un moment dat observa o diferenta intre Lica si Ghita, contribuind la caracterizarea amandurora: „Tu esti om, Lica, iar Ghita nu e decat muiere imbracata in haine barbatesti, ba chiar mai rau decat asa.” 

Modalitatea principala in observatia psihologica intreprinsa de Ghita este intospectia, autoanaliza. Cand cade in patima banilor, isi da seama ca este o fire slaba, autocaracterizandu-se: ”asa m-a lasat Dumnezeu!Ce sa-mi fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?!” Caracterizarea indirecta se regaseste pe tot parcursul operei. Faptele graiesc pentru personaje. Astfel,om harnic si cinstit, la inceput Ghita ia in arenda hanul Moara cu noroc deoarece isi dorea sa agoniseasca atatia bani incat sa angajeze vreo zece calfe carora sa le dea el de carpit cizmele oamenilor. Treptat, el este atins de patima banilor care ii va oferi de altfel si un sfarsit tragic. Faptul ca isi cumpara pistoale de la Arad, ca isi mai angaleaza o sluga, pe Marti, “un ungur nalt ca un brad” si doi caini indica incertitudinea si nesiguranta care il domina dupa ce relatiile cu Lica Samadaul se complica din ce in ce mai mult. Gandurile lui Ghita privitor la faptul ca pentru prima oara isi dorea sa nu fi avut nevasta si copii, sa nu fi fost legat de nimic si sa fi putut risca pentru a castiga mai mult sunt un prim indiciu al transformarii lui Ghita intr-un impatimit. Atunci cand isi da seama de gravitatea situatiei in care ajunge, Ghita isi face reprosuri, are remuscari sincere si dureroase: “iarta-ma, Ano, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat oi trai pe fata pamantului.” Pe masura ce petrece mai mult timp la Moara cu noroc si are un mai mare contact cu Lica Samadaul, relatiile lui Ghita cu familia sa devin din ce in ce mai reci si mai tensionate. Ana observa ca barbatul ei este ingandurat, se instraineaza de ea si de copii, ajunge “mai de tot ursuz”, nu mai zambeste ca inainte si se “mainie” foarte usor.

Chiar si mediul influenteaza caracterul personajelor: asezata intr-o vale, Moara cu noroc este incunjurata de locuri rele. Chiar numele sugereaza un topos negativ, idee sustinuta de mentalitatea rurala (“la moara dracii macina sufletele”), iar alaturarea calificativului „cu noroc” nu face decat sa il amageasca amarnic pe cel care vrea sa infrunte intelepciunea colectivitatii.

Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi prin putere de individualizare.  El ilustrează consecinţele negative pe care le are asupra omului dorinţa de  înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care evoluează odată cu  acţiunea, el transformându-se din tipul cârciumarului dornic de înavuţire, în  individul aflat sub determinare psihologică şi morală. Ghiţă suferă un proces de dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre  valorile simbolizate de Ana (familie, iubire, liniştea căminului) şi cele  simbolizate de Lică (bogaţie, înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi  slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl conduc către un sfârşit tragic.

Lică  rămâne constant de-a lungul  întregii nuvele, sfârşitul său brutal fiind în concordanţă cu temperamentul şi  comportamentul său. Ana suferă şi ea transformări interioare, datorate în  special schimbării lui Ghiţă şi îndepărtării acestuia de ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un simplu cizmar, cei doi aveau un cămin liniştit şi o  familie fericită. După luarea “Morii cu noroc” în arendă, odată cu statutul lor  social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de Ana. Ghiţă începe să se  ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se poartă brutal cu cei mici. Cei doi se înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să o împingă  pe Ana în braţele lui Lică, iar aceasta să i se ofere lui Lică deoarece “acesta  e om”, pe când “Ghiţă e doar muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”. Sfârşitul celor doi este unul tragic. Realizând că a fost înşelat, Ghiţă o  ucide pe Ana, iar el, la rândul său, este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică

 Bătrâna şi copiii  supravieţuiesc  incendiului, pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi morale. Aceste trăsături reies atât din descrierile pe care  naratorul obiectiv le face personajelor prin portrete sugestive (caracterizare  directă), cât şi din gesturile, limbajul şi relaţiile pe care acestea le  dezvoltă între ele (caracterizare indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de  investigaţie psihologică, precum  scenele de dialog, monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a  mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o nuvelă psihologică.

Hanul devine simbol al imbogatirii si va exercita influente negative asupra lui Ghita in acelasi mod in care o va face Lica Samadaul, devenind mediul propice pentru un impatitit al banilor.

Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea realizandu-se la persoana a III-a de catre un narator omniscient si omniprezent. Focalizarea externa predomina pe parcursul operei, deoarece Slavici imprumuta ipostazei naratoare registrele stilistice ale personajelor, de aici rezulta impresia de veridicitate dar si de stil neprelucrat, neartistic. Alaturi de aceasta apare si tehnica punctului de vedere sau a focalizarii interne, deoarece povestitorul omniscient imprumuta din autoritatea sa batranei, aceasta devenind vocea colectivitatii (a sfatului batranilor, care in lumea rurala are autoritate deplina); de aici rezulta dimensiunea moralizatoare a nuvelei.

Modalitatile de expunere sunt folosite variat, pentru a sugera gama variata de stari si pentru a focaliza asupra aspectelor care intereseaza. Naratiunea este dinamizata si dramatizata prin dialog (inceputul nuvelei), apoi ritmul este incetinit prin prezenta secventelor descriptive cu rol in descrierea cadrului naratiuni, a conturarii portretelor. Specifice unei opere de analiza psihologica sunt monologul interior de factura traditionalista care reda gandurile personajului (cap IV) si monologul interior adresat, (Ghita vorbeste cu sine, imaginand-o pe Ana ca interlocutor), cu rol de caracterizare indirecta. Datorita acestor insertii dar si elipsei, tehnicii flash-back-ului, naratiunea capata aspect discontinuu, dand impresia ca ezitarile personajului se imprima povestirii si discursului narativ, ajutand lectorul sa vibreze la situatia descrisa. Stilul este imprimat de oralitatea ardeleneasca, asemanator lui Creanga, mult mai cenusiu insa, la fel ca pusta aradeana, fara savoare, ci doar sters, “sarac, cu repetarea acelorasi cuvinte in interiorul acelorasi fraze”(T. Vianu), urmarind ritmul vorbirii.

Realizata in maniera realista, cu accente clasice, opera retine atentia prin complexitatea sa, fiind desemnata de G. Calinescu drept “nuvela solida cu subiect de roman”, dar si personaje pregnant conturate, dar, mai ales, in maniera tipica pentru Slavici includerea ideii moralizatoare, nuvela capatand valoare de parabola a cumpatarii.