Mircea Eliade
~ comentariu ~
Nuvela “Nopţi la Serampore” se încadrează in proza fantastică a lui Mircea Eliade şi apare in 1940, intr-o plachetă, alături de nuvela “Secretul doctorului Honigberger”, ambele nuvele având punctul de plecare in intâlnirea autorului cu insolitul lumii indiene, pe parcursul bursei de studii la Calcutta.
Proza fantastică se caracterizează prin apariţia subită a unui element misterios, inexplicabil, care perturbă ordinea firească a realităţii. Prin incertitudinea pe care le întreţine, fantasticul modern are caracter deschis, problematizant, spre deosebire de basm, naraţiune fabuloasă tradiţională, care înfăţişează lumi închise.
Cele mai importante trăsături ale unei naraţiuni fantastice sunt: existenţa celor două planuri: real-ireal; în planul lumii familiare pătrunde un eveniment misterios, inexplicabil prin legile naturale; dispariţia limitelor de timp şi de spaţiu la apariţia elementului misterios/ ireal; compoziţia gradată a naraţiunii întreţine tensiunea epică; finalul ambiguu; ezitarea eroului şi a cititorului de a opta pentru o explicaţie a evenimentului (o lege naturală sau una supranaturală); prin relatarea întâmplărilor la persoana I de către cel care le-a trăit sau de către un martor, scrierea capătă mai multă credibilitate şi facilitează identificarea cititorului cu întâmplările şi cu neliniştea personajului; pentru a face ca inexplicabilul să devină acceptabil, naratorul scrierii fantastice propune sau sugerează diverse explicaţii pentru evenimentele relatate, explicaţii ce se dovedesc în general incomplete şi nesatisfăcătoare.
Specificul fantasticului în proza lui Eliade consta in faptul ca este un fantastic de tip erudit - autorul făcând apel la stiinta, istorie, psihianaliză, filozofie, si, în special, la mituri, tema principală a fantasticului lui Mircea Eliade fiind relatia dintre sacru si profan.
Tema operei “Nopţi la Serampore” o constituie experienţa existenţială neobişnuită, pe care o trăieşte naratorul: ieşirea din timpul şi din spaţiul real.
Relatarea se face la persoana I, naratiunea desfasurandu-se la nivelul a trei timpuri: prezentul ( in care naratorul isi aminteste aceasta intamplare ), trecutul apropiat ( in care s-a petrecut ciudata lui aventura ), si trecutul indepartat ( timp in care a intrat, fara voie, tanarul european aflat in India).
Prezentului ii apartine prima propozitie a textului – marturisire nostalgica a omului matur care reediteaza mitul eternei reintoarceri in vremea celor dintii experiente initiatice: ,,Niciodata n-am sa uit noptile petrecute cu Bogdanof si Van Manen in imprejurimile Calcuttei, la Serampore si Titiagarh”
Confesiunea făcută la prezent, prima propoziţie a textului, explică titlul nuvelei: nopţile petrecute la Serampore sunt mitice, magice, iar in spaţiul incărcat de sacralitate naratorul traieste o hierofanie (relevare a sacrului).
Perspectiva narativa in nuvela "Nopti la Serampore" este subiectiva, intrucat relatarea se face la persoana I, iar naratorul este si personaj. Aceste aspecte ofera credibilitate evenimentelor care se desfasoara.
Incipitul are rolul de a plasa in timp "noptile" si spatiul "Serampore" dar si de prevenire asupra evenimentelor fantastice care vor avea loc.
Pe vremea când se afla la studii in India, naratorul se împrietenise cu alţi doi europeni: Bogdanof şi Van Manen. Cei trei obişnuiau să-şi petreacă week-endurile la Serampore, la cabana lui Budge, prietenul lui Van Manen. Intr-una din seri stând de vorba cu gazda lor, aceasta ii spune că-l văzuse noaptea, la marginea pădurii, pe Suren Bose, un profesor universitar din Calcutta, renumit pentru respectul ce-l are pentru credinţa tradiţională şi practicile tantrice. Acesta neagă că s-ar fi aflat noaptea aceea in pădure, dar intr-una din serile când mergeau cu maşina spre reşedinta lui Budge, cei trei il văd din nou pe Bose mergând spre pădure.
După miezul nopţii, povestitorul, Van Manen şi Bogdanof pornesc spre Calcutta, intr-o maşină condusă de şoferul gazdei. La un moment dat insă, toţi trei au impresia că străbat locuri necunoscute, deşi nu exista un alt drum pe care să se fi rătăcit.
Elementul misterios, inexplicabil, care stârneşte neliniştea personajelor este ţipătul disperat al femeii venit din pădure in miez de noapte. Această intruziune a unei „alte realităţi” intrigă personajele, şi pe cititor in acelaşi timp, aceştia străduindu-se să inţeleagă ce se intamplă, să găsească o justificare a evenimentelor cât mai logică.
Cei trei europeni coboară din masină intrând in pădure, cautând femeia aflată in pericol. Orice căutare este însă zadarnică, după o vreme, cei trei dându-şi seama că acolo nu se afla nicio fiinţă omenească.
Fiecare experimenta senzaţii ciudate ,,aveam necontenit senzaţia că visez şi că nu mă pot trezi din vis“ ca şi când pădurea ar fi exercitat asupra lor efecte magice. Incertitudinea relatării este punctul fundamental al fantasticului modern, care se bazează pe caracterul „deschis”, problematizant, spre deosebire de naraţiunile fabuloase tradiţionale (basmul, legenda etc.), care infăţiseaza lumi „inchise”, fără atingere cu realitatea cotidiană..
Se intorc la şoşea, dar nu mai găsesc nici maşina dar nici pe şoferul pe care-l strigau zadarnic. Se hotăresc astfel sa meargă pe jos spre Serampore, dar văd lumina unui felinar in pădure şi pornesc spre ea. Pierzând urma felinarului se rătăcesc prin labirintul pădurii - un simbol al iniţierii inconştiente si odata cu ieşirea din acest traseu spre o a treia lume, fuziune a trecutului cu prezentul, ajung la o casă din marginea pădurii, locuinţă a unei lumi inexplicabile. Primiţi de un bătrân care vorbea o limbă arhaică, şi reacţiona prea greu, europenii sunt conduşi la stăpânul casei, Nilamvara Dasa , “un barbat intre doua varste, cu o figura foarte palida, cu privirile intepenite”. Intreaga lui infăţisare, mişcarile dictate parcă de o forţă nevăzuta şi ritmul extrem de lent cu care se intâmplau toate, accentuează stranietatea intâmplării.
Desi Nilamvara i-a anuntat, de trei ori, ca li se pregatesc camerele pentru odihna, nimeni si nimic nu se misca in acea casa ciudata.
Amintindu-si de tipatul auzit in padure, Van Manen i-a relatat gazdei intreaga intamplare, acesta producandu-i lui Dasa o suferinta atroce, exprimata in propozitii de neinteles, din care se distingea numai numele Lila.
Europenii au inteles atunci ca femeia fusese ucisa si au observant in curte cativa oameni imbracati neobisnuit purtand si o nasalie de ramuri.
Considerand ca este mai bine sa se retraga, cei trei barbati pleaca spre Serampore, unde ajung in zori. Acolo afla, cu stupoare, ca nici ei, nici soferul, nu iesisera din casa intreaga noapte, iar intamplarea la care fusesera martori se petrecuse cu o suta cincizeci de ani in urma.
Chatterji face lumina in acest caz: scena de care pomenesc cei trei este veche de o suta cincizeci de ani, evocand uciderea Lilei de catre un sef de banda musulman, indragostit de ea. Impactul cu o astfel de piedica nevazuta are mari consecinte pentru cei trei, care sunt epuizati de imensa concentrare de forte dezlantuite: "Bogdanof a zacut catva timp bolnav de friguri, Van Manen se facuse posomorat, iar Budge a renuntat sa-si mai petreca week-endurile in bungalovul sau".
Cei trei protagonisti se simt intr-adevar bolnavi dupa un asemenea test, incapabili de a rezista efortului, inexistent de altfel pentru cel initiat, pentru cel ce declansase imersiunea spatio-temporala. Dar mai greu de explicat e faptul ca personajele au trait intr-un univers modificat, in care au vorbit si chiar au fost primiti de imaginile spectrale ale celor doi, stapan si servitor, ce aveau sa fie ucisi nu dupa mult timp.
Aprecierea ca demoniace a acestor forte, care l-au adus in apropierea unei zone de actiune ireale, este gresita, dupa cum afirma Swami Shivananda: este o lume de aparente, din ce in ce mai mari in scara ierarhica, pe masura puterii pe care o poseda cel care o creeaza.
Aflandu-se la o manastire din Himalaya, naratorul a incercat sa dezlege misterul celor intamplate, intr-o discutie cu un ascet invatat ( Shivananda ). Opiniile celor doi sunt insa total diferite. Astfel, tanarul sustinea ca practicile magice ale unui profesor din Calcutta, Suren Bose, care fusese zarit in acea seara, in padure, ar fi creat o ,,zona sacra ” de care ar fi fost absorbiti cei trei europeni, proiectati astfel in alt timp.
Shivananda i-a explicat insa ca realitatea nu este decat o iluzie, o nalucire (conform mitului indian al zeitei Maya); in aceasta lume iluzorie, oricine poate produce transformari, apeland pentru aceasta la anumite forte oculte. Pentru a dovedi ca are dreptate, Shivananda l-a proiectat din nou pe tanarul european in spatiul si in vremea lui Nilamvara, producandu-i o a doua iesire din timp. In final, se arata ca, in dimineata urmatoare cand s-a trezit din somn, naratorul (aflat la Serampore) a gasit o lume nespus de calma si plina de stralucire.
Un personaj enigmatic al acestei nuvele este profesorul Suren Bose, care se declara un pastrator al credintelor shivaiste, purtand dhoti si crestandu-si fruntea. Prezenta sa este legata de practicile tantra, care nu se reveleaza oricarui profan, si care par, la prima vedere, diabolice, avand conexiuni necunoscute cu lumea cealalta. Atmosfera tropicala, caracteristica zonei, bogata in musoni, sfasiata din cand in cand de racnetul tigrilor ce populeaza junglele, lenta, pare netulburata, urmand o linie a oamenilor care sunt prea toropiti de aceasta imensa caldura, extenuati fizic: "si am dus conversatia intr-o jalnica lancezeala pana aproape de trei dimineata". Pana si localnicii sunt foarte grasi, rezultat al nemiscarii, incapabili de prea multe eforturi, inchisi intr-o misterioasa lume a lor.
Aparenta lui Bose, una de taran, nu este decat inselatoare: "era greu sa-1 confunde cu cineva; trasaturile acelea ferme, fruntea aceea inalta, ochii aceia patrunzatori nu prea se intalneau in Bengal, unde barbatii anevoie scapau de obezitate, si fetele tuturor aveau aceeasi rotunzime, aceeasi moliciune a maxilarelor". Trasaturile sale aduc de departe cu ale locuitorilor Atlantidei, care salasluiesc in taramul magic Shambhala iar locul unde este intalnit misteriosul savant este marginea padurii, acolo unde granita realului cu irealul se confunda, devenind nesigura.
Ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade, fantasticul apare ca o ruptură în ordinea firească a lucrurilor (din noaptea ciudatei întâmplări sau, poate, a unui vis avut de narator). Astfel, drumul, ţipătul femeii din pădure, rătăcirea celor trei prin junglă, înfăţişarea spectrală a lui Dasa şi a celor din casa lui, modificarea curgerii timpului (care ,,sare" înapoi cu o sută cincizeci de ani) ţin de fantastic. Si de data aceasta, fantasticul apare şi se manifestă în cadrul relaţiei dintre sacru şi profan: cei trei europeni sunt nişte iniţiaţi şi numai lor le este dat să intre în ,,zona sacră" (pe care profesorul din Calcutta o crease prin magie). De altfel, cifra trei ca şi faptul că, prin apropiere, curge Gangele sporesc această sacralitate. În schimb, Budge nu poate participa la revelaţia celor trei, lui nereuşindu-i nici măcar ritualul vânătorii, el rămânand în spaţiul şi în timpul profan, ca şi şoferul maşinii.
În sfârşit, fantasticul se împleteşte cu mitul zeiţei Maya, dând naştere unor profunde interogaţii filozofice.
Tzvetan Todorov considera ca fantasticul consta in faptul ca eroul unei astfel de opere ezita in ceea ce priveste cauza si natura evenimentelor pe care le traieste, a obiectelor si fiintelor cu care intra in contact, punandu-si problema esentei naturale sau supranaturale a acestora. Daca aceasta ezitare se rezolva in finalul operei si “se dovedeste a fi naturala”, T. Todorov considera ca “fantasticul” este inlocuit de straniu, iar daca esenta este supranaturala, el se transforma in “miraculous”. Cel care percepe evenimentul trebuie să opteze pentru una dintre cele două soluţii posibile: ori este vorba de o înselăciune a simturilor, de un produs al imaginatiei, si atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut într-adevăr, face parte integrantă din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt necunoscute.
Nuvela „Nopti la Serampore” este o naratiune reprezentativa pentru noul mod de a intelege fantasticul in literatura. In simbologia universala, numarul trei este sinonim cu inceputul unei noi existente, sugerand totodata nivelurile fundamentale ale existentei: trecutul, prezentul si viitorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu